Abia aștept să vină pe lume micuța mea, să o simt, să o miros, să o strang în brațe! O…ce provocare va fi! Sunt convinsă că voi avea parte de suișuri și coborâșuri, că vor fi momente în care mă vor lăsa nervii (sper să nu răbufnesc de față cu ea), dar sunt convinsă că va fi MINUNAT! Dar ce facem cu mamele (bunicile) care au trăit alte timpuri și nici nu par să vrea a se adapta schimbărilor?

Toată lumea care mă cunoaște știe că am o pasiune pentru haine și pantofi. Dar ce mă fac eu acum când cresc pe zi ce trece și știu prea bine că dacă îmi iau haine e posibil să le pot o dată și gata? Dar impulsul de a cumpăra este atât de mare încât nu știu cum să fac.

Am făcut-o și pe-asta…despre amniocenteză vorbesc. N-a fost deloc rău, doar că atunci când vezi acoiul te trec puțin fiori reci pe șira spinării. Așteptarea este cea care te omoară. Mi-a recomandat doamna doctor această procedură pentru că am 35 de ani și ca să fim siguri că e totul în regulă am decis să o facem. Asta deși la dublutest analizele au fost bune.

Recunosc asta, repede până nu o ia razna hormonii ca aseară când l-am luat la ture că nu mă mai iubeşte. Şi dacă tot mă aflu la momentul confesiunilor vă spun cu mâna pe inimă că dacă toţi soţii ar fi aşa am trăi într-o lume mai bună. Nu am fost niciodată genul de femei care să viseze la nuntă şi copii, ba chiar dacă nu era el mai conservator nici nu făceam nunta. Eu una aş fi putut trăi liniştită fără acte.  Îmi plac copiii, dar crescuţi de alţii si doar pentru câteva ore ca să ne jucăm. De-aia şi am avut momente în care ba voiam copii, ba nu mai voiam.

Da ştiu povestea,  „mănânci pentru doi“ este un mit. Când eşti gravidă trebuie să mănânci normal. Eu am avut zile şi zile, când abia m-am atins de mâncare şi nu pentru că mi-ar fi fost rău (fac parte dintre fericitele care n-au experimentat greţurile :D), când deşi mănânc mă ia imediat foamea. Acum ce să fac? Să stau nemâncată şi să îmi ghiorţăie maţele, nici asta nu prea cred că e bine. Aşa că dacă mi-e foame basculez şi sper să nu mă fac de 100 de kile.

…şi de la capăt. Mi-e dor de o ieşire nebună în oraş, măcar una mai liniştită la filarmonică sau la teatru. De aproape un an nu am mai făcut nimic, ba am fost prinşi cu construcţia casei (yeiii avem căsuţa noastră), ba cu amenajarea şi mutatul, iar apoi a venit iarna şi ca o ursoaică am început hibernarea.

Niciodată nu am avut ca obiectiv clar şi precis căsătoria şi copiii. După mine puteam trăi liniştită într-un parteneriat domestic (parcă sună mai bine decât concubinaj). Nu te ţine o hârtie lângă cineva, ba mai mult am văzut în multe cazuri că mai mult strică, iar copilul poate să meargă la şcoală liniştit şi dacă nu are acelaşi nume de familie ca al mamei. Hai să scoatem capul din ţărână şi să ne uităm în jurul nostru. Sunt sute, mii de familii tradiţionale nefuncţionale, aşa cum sunt mii de familii fără acte, formate dintr-un părinte şi copil/copii, bunici şi nepoţi, soţi divorţati care fac totul pentru fericirea copilui, mai vesel că nu îi mai vede cum se ceartă etc…

O să avem un copil! De trei ani tot încercăm, dar n-a fost să fie. Tocmai când abandonasem ideea pentru a mă/ne concentra pe alte lucruri am început să am simptome de gravidă: mai o stare de somnolenţă, mai una de greaţă aşa că am decis să fac un test de sarcină. Jap două linii care ne-au dat viaţa peste cap.