De la extaz la agonie nu e decât un fir subțire. La începutul anului două linii roșii ne-au dat viața peste cap. Extaz! În sfârșit aveam să fim părinți. A început un lung șir de investigații și numărătoarea săptămânilor. Burtica creștea, eu nu am avut parte de stări de rău, de pofte nebune l-am scutit pe soțul meu (îi promisesem că o să îl trimit noaptea, în februarie după fragi proaspeți), nici cu mirosurile nu am avut probleme.

Totul bine și frumos până în săptămâna 28.

Am cunoștințe care mă sună să mă întrebe de endocrinologi sau alți speciști pentru copiii lor ajunși cu mult peste greutatea normală. Asta după ani în care le-au dat tot ce au vrut să mănânce: hamburgeri, pizza, chipsuri, prăjituri, orice este nesănătos și gustos. Nu mă înțelegeți greșit și mie îmi place junk food-ul, dar îmi dau seama că nu este sănătos și o să încerc să feresc cât pot de mult copilul meu de acest tip de mâncare. În același timp așa sper să mă feresc și pe mine.

Nu o data mi s-a spus că sunt figurantă. Așa că să zicem că sunt figurantă și când vine vorba de a alege căruciorul bebelușului. Vreau unul practic, ușor de manevrat dar în același timp și frumos, să zicem fashion.

Deși am ceva kilograme în plus nu pot umbla “dezlânată”. Îmi place să mă arajez, să mă îmbrac frumos, să mă fardez. Pur și simplu nu pot pleca așa oricum de acasă. Nu sunt Coco Chanel și nici nu aș vrea/putea (și-au pus amprena asupra mea prietenii băieți – mereu am avut mai mulți prieteni decât prietene), dar nici nu pot umbla ca un băiat.

Abia aștept să vină pe lume micuța mea, să o simt, să o miros, să o strang în brațe! O…ce provocare va fi! Sunt convinsă că voi avea parte de suișuri și coborâșuri, că vor fi momente în care mă vor lăsa nervii (sper să nu răbufnesc de față cu ea), dar sunt convinsă că va fi MINUNAT! Dar ce facem cu mamele (bunicile) care au trăit alte timpuri și nici nu par să vrea a se adapta schimbărilor?

Am făcut-o și pe-asta…despre amniocenteză vorbesc. N-a fost deloc rău, doar că atunci când vezi acoiul te trec puțin fiori reci pe șira spinării. Așteptarea este cea care te omoară. Mi-a recomandat doamna doctor această procedură pentru că am 35 de ani și ca să fim siguri că e totul în regulă am decis să o facem. Asta deși la dublutest analizele au fost bune.

Recunosc asta, repede până nu o ia razna hormonii ca aseară când l-am luat la ture că nu mă mai iubeşte. Şi dacă tot mă aflu la momentul confesiunilor vă spun cu mâna pe inimă că dacă toţi soţii ar fi aşa am trăi într-o lume mai bună. Nu am fost niciodată genul de femei care să viseze la nuntă şi copii, ba chiar dacă nu era el mai conservator nici nu făceam nunta. Eu una aş fi putut trăi liniştită fără acte.  Îmi plac copiii, dar crescuţi de alţii si doar pentru câteva ore ca să ne jucăm. De-aia şi am avut momente în care ba voiam copii, ba nu mai voiam.

Niciodată nu am avut ca obiectiv clar şi precis căsătoria şi copiii. După mine puteam trăi liniştită într-un parteneriat domestic (parcă sună mai bine decât concubinaj). Nu te ţine o hârtie lângă cineva, ba mai mult am văzut în multe cazuri că mai mult strică, iar copilul poate să meargă la şcoală liniştit şi dacă nu are acelaşi nume de familie ca al mamei. Hai să scoatem capul din ţărână şi să ne uităm în jurul nostru. Sunt sute, mii de familii tradiţionale nefuncţionale, aşa cum sunt mii de familii fără acte, formate dintr-un părinte şi copil/copii, bunici şi nepoţi, soţi divorţati care fac totul pentru fericirea copilui, mai vesel că nu îi mai vede cum se ceartă etc…

O să avem un copil! De trei ani tot încercăm, dar n-a fost să fie. Tocmai când abandonasem ideea pentru a mă/ne concentra pe alte lucruri am început să am simptome de gravidă: mai o stare de somnolenţă, mai una de greaţă aşa că am decis să fac un test de sarcină. Jap două linii care ne-au dat viaţa peste cap.